Prima parte a experienței mele în America a fost despre a deveni cineva.
Am crezut că-mi voi găsi liniștea în succes. În bani. În cunoaștere. În relații. În a fi mai bun decât ceilalți. Mai inteligent. Mai motivat. Mai de succes.
Am început afaceri. Am avut bani. Am avut femei frumoase.
Și totuși, ceva lipsea.
Iar uneori, singurele momente în care reușeam să nu mai simt tot ce era în mine erau weekendurile în care mă pierdeam prin cluburi și mă îmbătam.
A doua parte a experienței mele… începută în străinătate și continuată astăzi, în România… pare să fie exact opusul:
să devin nimeni.
Nu pentru că am ales asta în mod conștient.
Ci pentru că, încet, viața a început să-mi ia aproape toate lucrurile din care îmi construisem sentimentul că sunt cineva.
Am început să călătoresc ca să mă regăsesc. M-am oprit din muncă pentru o perioadă. Am început să meditez… uneori chiar și 16 ore pe zi, mai multe zile la rând.
Și am continuat să caut.
Să meditez.
Să privesc în mine.
Să contemplez.
Să încerc să înțeleg.
Dar durerea nu a dispărut.
Uneori am senzația că vine în valuri care ajung de fiecare dată puțin mai adânc.
În ultimii ani, mi-am pierdut tatăl.
Am pierdut toți banii pe care îi strânsesem.
S-a încheiat relația mea de patru ani cu femeia pe care o iubeam… deși, dacă sunt sincer, n-am pierdut-o. Relația noastră s-a transformat într-o prietenie.
Și, undeva pe drum, am pierdut și identitatea omului de succes pe care o construisem în America.
Dar mai rămăsese una.
Poate cea mai subtilă dintre toate:
identitatea omului spiritual.
Omul înțelept.
Ăla care a meditat mii și mii de ore și a înțeles lucruri pe care ceilalți muritori încă nu le-au înțeles. 😂
Ei bine…
se pare că și pentru asta am venit în România.
Pentru că aici a început să se dizolve și identitatea asta.
Mai ales când am fost nevoit să recunosc ceva destul de incomod:
după toată căutarea mea, încă sufăr.
După mii și mii de ore de meditație, introspecție, contemplație și căutare, uneori mă simt pierdut.
Uneori plâng.
Uneori îmi pierd speranța.
Uneori mi-e frică că nu voi avea bani să-mi plătesc cheltuielile.
Uneori mă simt un ratat.
Uneori simt că nu sunt bun de nimic.
Și uneori chiar simt că nu merit să fiu fericit.
Dar de fiecare dată când una dintre aceste nopți întunecate se termină, apare o mică rază de lumină.
Și, pentru o clipă, îmi amintesc:
Sunt în siguranță.
Am fost tot timpul.
Chiar și atunci când mintea mea îmi spunea că nu sunt.
Chiar și atunci când viața doare.
Și îmi mai amintesc ceva:
Merit să fiu fericit.
Merit să fiu iubit.
Exact așa cum sunt.
Nu trebuie să devin altcineva.
Nu trebuie să fiu mai bun.
Nu trebuie să am mai mult succes.
Nu trebuie să-mi vindec fiecare rană înainte să-mi permit să trăiesc.
Sunt deja întreg.
Cu fricile mele.
Cu contradicțiile mele.
Cu toate imperfecțiunile mele.
Așa că asta încerc să fac acum:
să-mi ascult inima cât de des pot.
Să fiu autentic.
Să aleg iubirea atunci când reușesc… chiar dacă uneori mi-e frică.
Știu că asta poate avea consecințe.
Poate voi dezamăgi oameni care aveau alte așteptări de la mine.
Poate voi pierde părți din identitatea mea construite din frică.
Poate că nu voi ști întotdeauna ce urmează.
Și e în regulă.
Vreau să-mi trăiesc viața în necunoscut, dintr-un moment în altul.
S-o trăiesc din plin.
Să-mi permit să simt întregul spectru al experienței umane:
de la cea mai adâncă durere
până la cea mai înaltă bucurie.
Nu pentru că am găsit toate răspunsurile.
Ci pentru că, încet, învăț că poate nu am nevoie de ele ca să fiu întreg.
Sunt Vasi.
Și încă învăț să merg spre casă.
LET’S WALK EACH OTHER HOME.HAI SĂ VORBIM